Atât de multe lucruri trec neobservate pentru cei ce nu-şi pregătesc ochiul să vadă dincolo de o simplă declaraţie, o imagine comună, un sunet în sutele de alte zgomote ce întocmesc lumea audibilă. După foarte mulţi ani, am vrut să revăd serialul „The Twilight Zone”, Zona Crepusculară. Cred că există o perioadă în devenirea noastră când doar acumulăm informaţie. Citim cărţi, citim poezie, ascultăm muzică, vizionăm filme... dar nu avem o viziune critică asupra a ceea ce auzim şi vedem. Singuri părinţii ne sunt conştiinţă în toate. Mai târziu însă începem să spunem: „Nu ştiu ce-am găsit la cartea aia! Am recitit-o din nostalgie pentru timpul când o adoram şi... am fost profund dezamăgit.” Asta pentru că atunci nu aveam rigori etice bine definite, principii înţelese şi respectate, reguli formate în ani de decantare socială, familală, de ce nu, religioasă.

Aşa s-a întâmplat cu seria nouă a „Zonei Crepusculare”. Efecte deosebite, distribuţii de aur, idei surprinzătoare – aşa cum te-ai obişnuit deja în această zonă a amurgului. Numai că, pe măsură ce mai trecea un episod, rămâneam tot mai mofluz, tot mai nemulţumit, tot mai iritat – şi acum revoltat. Nu sunt de acord cu cei ce spun: „Păi, lasă, frate, că e doar un film.” Un film trebuie să aibă un sens definit de sensul existenţei umane. Care este acesta? Dorinţa de autodepăşire, confort, spiritualitate, creştere, maturizare a înţelegerii vieţii, stabilire a ce înseamnă progres sau, dimpotrivă, decadenţă. Un film – ca oricare creaţie artistică – trebuie să aibă TOATE aceste amprente pentru a fi de folos naturii spirituale şi estetice a omului. Or, „Zona Crepusculară” este locul pedepsirii omului cu o cruzime diabolică pentru aspiraţiile lui, nemulţumirile lui, insatisfacţiile lui. Exemplu: o femeie se mută în casă nouă şi spune la nervi ceva pe care-l regretă imediat (vi s-a întâmplat?). În ciuda scuzelor, „Zona crepusculară” o aduce într-un loc care îi distruge viaţa complet. Şi TOATE episoadele sunt la fel. De ce cruzimea asta excesivă? Cui foloseşte să vezi cum, pentru un cuvânt sau un gest eşti pedepsit cu moartea sau chinuri PÂNĂ la moarte? Înveţi lecţia că totul se plăteşte? Eu cred că oamenii ar trebui să înveţe mai degrabă – şi mult mai des – lecţia compasiunii, iertării şi restaurării. În Zona Crepusculară nu există iertare, compasiune şi refacere. Odată ce ai intrat în „Zonă”, eşti pierdut. Sincer, nu-mi face bine să privesc aşa ceva. Nu sunt un tip răzbunător şi pedepsitor. Da, fac greşeli, da, îi supăr uneori pe cei cu care vin în contact, spun ce nu trebuie, fac ce nu s-ar cuveni, dar mă doare şi revin, refac relaţii, cer iertare, arăt căinţă, dau iertare, las să treacă de la mine – asta e viaţa mea! Un om imperfect trebuie să arate îngăduinţă faţă de ceilalţi semeni. Dar un om perfect? CU ATÂT MAI MULT! Concluzia mea este că o astfel de abordare, a lipsei de compasiune, iertare sau/şi restaurare – ca în „Zona Crepusculară” – nu este specifică nici omului normal, nici Fiinţei Desăvârşite pe care o numim Allah, Dumnezeu sau mai ştiu eu cum. Atunci ce tip de inteligenţă simte bucurie în crearea unor opere artistice demoralizatoare şi în antagonism cu ceea ce toţi oamenii acceptă ca fiind valoare morală unanim acceptată? Ei, nu vă mai spun şi asta, că atunci chiar că e mură-n gură...